România, file din poveste

Cu toate rapoartele, acordurile şi aderările sale, promisiunile care vin din partea Uniunii Europene par să fie luate cumva dintr-o utopie. Să fie oare din cauză că până să ajungem la Oraşul de Smarald, suntem supuşi la încercări peste încercări, fără prea multe mostre din promisiunile care ni se fac?! Până la urmă, noi dăm şi altul cere. Culmea e că ne şi dorim acest lucru. Aderarea sărmanei Românii la UE aduce mult cu o poveste de adormit copiii, mai precis cu „Vrăjitorul din Oz”. Nuuu, nu cu Cenuşăreasa, asta-i de-a noastră şi nu se pune! Mă îndoiesc că pierderea pantofiorului să ducă la ceva bun... la câte a pierdut România, nici n-am şti care e acesta. Dar să revenim la povestea noastră!

Oricine îşi aduce aminte de faimosul summit de la Bruxelles din 2004, nu a uitat sentimentul de uimire şi, de ce să nu recunoaştem, de curiozitate care încerca încă sufletele noastre, la auzul cuvintelor lui Gunter Verheugen, care ne şi vedea pe harta tărilor aşa-zis, privilegiate. Ne şi vedeam păşind ca şi Dorothy din povestea amintită, pe drumul cu pietre galbene ce avea să ne ducă în Oraşul de Smarald la data de 1 ianuarie 2007. Iar după semnarea Tratatului de aderare din 25 aprilie 2005, statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare, avea să facă să viseze şi mai mult pe naivii adepţi ai aderării.

Dacă Toto, căţelul fidel şi ascultător al fetiţei din poveste, reprezintă intuiţia, în cazul nostru, acesta poartă botniţă. Vocea poporului e de ceva vreme, redusă la tăcere. Cei mai lucizi par a fi cei de la ţară, care nu se sfiesc să spună: „cu ce mă ajută pe mine că ne dăm cu străinii?” Da! Concret, cu ce ne ajută? Promisiuni sunt pe hârtie dar sunt ca nişte vorbe în vânt: dezvoltarea unor legături politice strânse, promovarea dezvoltării comerţului, relaţii economice armonioase, cooperare economică, socială, financiară, culturală... asta în condiţiile în care la cea mai mică adiere de vânt, străinii au ştiut să ne dea peste bot. Expulzarea masivă a populaţiei care s-a petrecut în Franţa ori Italia nici nu mai are nevoie de cuvinte... Şi când te gândeşti ce criticat a fost Baconschi atunci când a arătat cu degetul spre ministrul de Interne german şi spre cel francez... Repercusiunile statelor membre şi nu numai, au luat forma unei revolte atunci când ministrul de Externe a afirmat că Bulgaria se face vinovată de întârzierea aderării României la spaţiul Schengen.

Până la urmă, poporul e tratat ca şi un câine. Toto în variantă românească e mut, iar când latră i se atrage atenţia (aşa cum reiese din exemplul anterior) şi e legat în lanţuri (pluralul e cu intenţie). Totul aduce cu „cele două Românii”despre care vorbea Adrian Marino: una “reală, profundă, ceauşistă” şi alta “mitică, idealizată, naivă şi sentimentală, de o imensă bună credinţă”. Poate cea de-a doua se va trezi într-o zi şi va realiza ca şi Dorothy, că nimic din Oraşul acela de Smarald nu e real şi acasă avem tot ce ne trebuie... doar că, în cazul nostru, Vrăjitorul şi-a luat toate măsurile ca tărâmul românesc să nu mai poată fi niciodată ca înainte.... Până atunci, viaţa bate iarăşi filmul...