Vă mulţumesc, d-le profesor!

 Acest fragment este preluat de pe site-ul prof. univ. dr. Ilie Rad:  http://ilierad.ro/

Sâmbǎtǎ, 7 ianuarie 2012 (Sf. Ion)

* Am avut ore la ID, la anul I, un atelier de presǎ scrisǎ. Folosind ca pretext douǎ lucrǎri trimise de douǎ studente, Cristina Borşa şi Oana Mǎrgineanu, am discutat despre recenzie (Cristina a recenzat Despre îngeri, de Andrei Pleşu, Humanitas, 2003), reportaj şi interviu (Oana a venit cu un reportaj şi cu un interviu cu un funcţionar public important, din Târgu Mureş). Am publicat zeci de recenzii, zeci de reportaje, am realizat zeci de interviuri, aşa cǎ am avut ce le spune. Timp de o orǎ şi jumǎtate i-am ţinut în prizǎ. Am trǎit efectiv ceea ce le-am spus – aspecte din experienţa mea jurnalisticǎ. Studenţii au fost doar ochi şi urechi: nu au trimis SMS-uri pe sub bancǎ, nu şi-au scris bileţele, nu s-au uitat la ceas, nu au citit presa, nu au numǎrat becurile din tavan. Le-am spus ce am învǎţat eu de la D.D. Roşca, şi anume cǎ un profesor trebuie sǎ îşi trǎiscǎ ideile pe care le susţine în faţa studenţilor (când eram eu însumi student, am fǎcut un interviu cu filosoful Existenţei tragice, care s-a intitulat chiar aşa: Cu acad. D.D. Roşca, “Eu îmi trăiesc oarecum ideile, fie că e vorba de idei pe care le accept, fie de idei pe care le resping”, în Echinox, nr. 8-9, 1979.

 Vă mulţumesc, d-le profesor!

O mărturisire de credinţă

"... Nu, nu cred să mă înşel. Sînt pe drumul cel drept... Cred că năzuinţele naţionale pe care le apăr sînt legitime. Credinţa mea în arta naţională, specifică, intră în armonia universală. Eu sînt, cu modestele mele puteri, un conservator al tuturor frumuseţilor sufletului omenesc; nu vreau nimic să se piardă, originalitatea nici unui grup naţional, oricât de nefericit politiceşte: a ucide pe celţi, pe basci mi se pare a voi să despoi universul de ceva fără pereche. De-aceea eu lupt cu această credinţă în armonia universală şi vreau pentru neamul meu, atît de bine înzestrat, toate condiţiile prielnice de dezvoltare, ca tot sufletul lui să devie artă. Am întîlnit, la mine, la Ciucea, pe uliţă, în ajunul iernii, un copil. Era orfan. Era neîngrijit. Avea însă o privire minunată. Acest copil, lăsat astfel pe drumuri, nu mai apuca primăvara. Copilul e mare acum şi e la mine. E inteligent. Cunoaşte toţi oamenii politici care mă vizitează şi stă de vorbă cu ei. Crezi oare că neamul românesc, în condiţii mai prielnice, n-ar fi asemenea puiului de la Ciucea?..." 

Octavian Goga, Dialog cu publicistul Felix Aderca

Îngenuncheaţi

 sursa foto: aici

Îngenuncheaţi! Nu, uită-te bine! Aceia nu sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu! Nu, nu! Mai uită-te o dată! Ai văzut? Aha…da! Sunt eu şi eşti tu! Da, după 22 de ani, am ajuns a fi imaginea în oglindă a acţiunilor noastre de atunci. Cineva, nu ştim cine, ne-a întors unii împotriva celorlalţi, ne-a pus în mâini arme şi ne-a împins într-un poligon cu ţinte vii, printre care se găsea mama ta, fratele meu sau un bun prieten. Noi am tras şi pe moment a fost bine. Abia ajunşi acasă am aflat că mama, fratele sau prietenul s-au aflat în acelaşi loc de tragere şi că nu s-au mai întors. Am hotărât apoi să ne mânjim mâinile şi conştiinţa cu moartea Ceauşeştilor şi asta în urale aproape isterice de bucurie.

Genunchii noştri au atins pământul odată cu venirea primului nou regim la putere şi durează până azi, indiferent cine sau câţi s-au perindat pe la Cotroceni. Nu este vorba de politică, de cine cum este sau ce face, este vorba de încorsetarea conştiinţei noastre. Nu ştiu dacă mai suntem patrioţi, eu speram, cel puţin, să mai avem conştiinţă. Dar uită-te bine la imagine! Eu mă regăsesc în ea atât de bine încât aproape că mă simt umilită. Dar tu? După 22 de ani, cu ce te-ai ales? Primii care au îngenuncheat au fost ei, soţii Ceauşescu şi fără să ne dăm seama, am îngenuncheat odată cu ei. Suntem prizonierii propriei incapacităţi de a ne defini ca popor şi a lupta pentru asta, captivi într-o indiferenţă crasă.

Poate nici nu contează atât de mult cine este pe locul ţintaşului, cât lipsa noastră de conştiinţă. Noi purtăm cea mai mare vină cu toate că nu am recunoaşte-o prea lesne. Eu şi tu! De vină sunt eu, pentru că prefer să scriu trei cuvinte pe un blog iar tu, după ce vei fi citit aceste rânduri, vei ieşi de pe această pagină şi îţi vei pregăti cele trebuincioase pentru un nou revelion. De fapt, nici nu ştiu ce altceva am putea face. Problema este că aşa spun şi celelalte milioane de români. Departe de a idolatriza vechiul regim, la rându-i, profund defectuos, observ doar izul decadenţei pe care îl are azi, imaginea României. Şi mi-e milă; mi-e atât de milă încât uneori mă doare. Şi câteodată plâng.

N-am să vă spun “La mulţi ani” ci  am să vă urez 
“La cât mai puţini ani îngenuncheaţi!”

Avanpremieră

The Giving Tree

THE IMMORTAL World Tour - Michael Jackson

http://www.michaeljacksonhoaxforum.com/

Omul lui Dumnezeu (I) - Părintele Arsenie Boca

Thrive The Movie - How long will it take?!

Nu îl prea iau în serios dar...

Înger, îngeraşul meu...

" Când Dumnezeu a creat oştile cereşti – serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, puteri, stăpâni, începători, arhangheli şi îngeri, nouă ranguri cereşti, împărţite în trei grupe de câte trei triade – în marea lui milă, El a hotărît ca îngerii să fie cei mai aproape de oameni, să aibă o neîntreruptă legătură cu ei spre călăuzire, ajutorare şi sfinţire.

Printre aceşti îngeri, îngerii păzitori sunt cei mai blânzi, mai apropiaţi şi mai iubitori, pentru că misiunea lor este să aibă grijă de copii câtă vreme aceştia trăiesc pe pământ, până la bătrâneţe şi moarte. Aceşti îngeri sunt plini de iubire şi dulci ca nişte copii, blânzi ca nişte copii, vulnerabili ca nişte copii şi cresc în misiunea lor ca nişte copii, timizi ca nişte copii şi devin în atitudinea lor, tot mai maturi, mai mustrători şi cer mai multe de la copil cu cât acesta creşte şi sporeşte în lucruri bune sau rele. Îngerul îl ceartă pe copilul devenit adult, dar mereu este cu el şi niciodată nu se îndepărtează de el, oricâte lucruri rele ar face.

Aşa cum spune Acatistul Îngerului păzitor, el priveghează neîncetat viaţa fiecăruia dintre noi. Niciodată nu-l părăseşte pe cel care i-a fost încredinţat, atâta vreme cât trăieşte pe pământ, niciodată nu încetează a-l învăţa şi sfătui pe copil, ca şi pe adult, atunci când copilul a crescut, până la sfârşitul vieţii lui.

 Am să vă spun o scurtă istorioară despre îngerul păzitor al unui copil care i-a fost încredinţat grijii lui. Am citit această poveste în Fraţii Karamazow a lui Dostoiewski.

 Când s-a născut o fetiţă, Dumnezeu a trimis îngerul ei păzitor să o apere în toate zilele vieţii ei, până la moarte. S-o păzească de păcate, s-o înveţe, să n-o lase să cadă în ispite grele.

Când fetiţa a crescut, nu a mai ascultat de îngerul ei păzitor. Zadarnic îi sufla la urechea inimii cuvinte bune, degeaba o învăţa milostenia, rugăciunea şi iubirea de semeni. Fata devenea tot mai rea, mai nepăsătoare de suferinţa aproapelui, mai zgârcită şi cu inima prinsă de averea ei. Femeia devenise foarte bogată, nu dădea nici o firimitură de pâine vreunui sărac, ci punea slugile să-i izgonească pe cerşetori cu băţul. Îngerul ei era mereu întristat şi se gândea cu groază ce se va întâmpla cu sufletul femeii la moartea ei.

A venit şi ziua morţii şi a judecăţii femeii. Pentru păcatele ei cele multe şi pentru nemilostivirea ei faţă de săraci şi bolnavi, Dumnezeu a trimis-o în iad să stea în iazul de smoală, unde erau aruncaţi zgârciţii şi nemilostivii. Iar îngerul ei păzitor se plimba pe malul iazului de smoală şi plângea pentru sufletul pierdut şi se zbătea să-şi amintească dacă această femeie a făcut vreun bine în viaţa ei. Şi-a adus aminte că o dată, mergând cu căruţele cu recoltă la oraş pentru a o vinde, femeia a dat un fir de ceapă verde unui cerşetor. Atunci a alergat îngerul la tronul lui Dumnezeu şi, căzând cu faţa la pământ, a spus: ”Doamne, femeia aceasta a făcut o dată un bine. A dat un fir de ceapă verde unui cerşetor.”

”Bine, i-a spus Dumnezeu, uite aici firul de ceapă, ia-l şi du-te pe malul iazului de smoală. Spune-i femeii să se prindă de firul de ceapă şi trage-o încet afară din iaz. Să fii cu grijă că firul de ceapă este foarte subţire şi se poate rupe uşor.”

Îngerul a luat firul de ceapă şi s-a dus pe malul lacului. A strigat-o pe femeie şi i-a spus: ”Domnul Dumnezeu S-a milostivit de tine şi m-a trimis cu acest fir de ceapă. pe care tu l-ai dat odată unui cerşetor. Apucă-te cu grijă de el ca să nu se rupă şi eu am să te trag încetişor afară din iaz ”.

Femeia a făcut ce i-a spus îngerul. Acesta a început s-o tragă cu grijă afară din iaz. Când celelalte suflete au văzut că un înger o scoate pe femeie din smoală, s-au agăţat de poala rochiei ei gândind ca îngerul le va trage şi pe ele afară. Atunci femeia a început să-i înjure, să-i ocărască şi să-i blesteme, lovindu-i cu picioarele şi strigând: ”Lăsaţi-mă în pace, nemernicilor, eu am dat firul de ceapă, nu voi. Duceţi-vă în fundul iazului, blestemaţilor.”

În clipa aceea, s-a rupt firul de ceapă şi femeia a căzut înpoi în iazul de smoală. Şi îngerul a început să plângă din nou cu tristeţe.

V-am spus această povestioară ca să înţelegeţi că, într-adevăr, îngerul păzitor nu ne părăseşte niciodată, că el rămâne mereu credincios misiunii pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pentru a mântui sufletul, pentru că el iubeşte sufletul încredinţat grijii sale, se roagă pentru el şi-i şopteşte la ureche numai sfaturi bune; el este conştiinţa noastră bună, care ne duce pe drumul mântuirii, dacă îl ascultăm. El se bucură cu bucurie mare când îl ascultăm şi plânge când ne prefacem surzi la sfaturile sale.

Fiecare fiinţă umană, bună sau rea, îşi are îngerul său păzitor. În clipa în care copilul se naşte, îngerul vine la patul lui, trimis de Dumnezeu, ca să-l înveţe, să-l apere de primejdii, de ispitiri, de influenţele rele ale diavolului şi ale oamnilor răi. Aţi observat că, în clipa în care eşti gata să săvârşeşti un păcat, o voce lăuntrică îţi şopteşte: ”Nu face asta.” Când un pericol necunoscut te pândeşte, acelaşi înger îţi suflă la ureche: ”Nu te duce acolo”, sau ”Fereşte-te de omul acesta” etc.

Dacă păstrezi în viaţa ta măcar o mică parte din puritatea copilăriei, o mică parte din inocenţa ta, atunci vei auzi glasul îngerului păzitor conducându-te neatins de vicisitudinile vieţii către un mai bun loc în societatea creştină, către o mai bună congregaţie ortodoxă, vei fi apărat de Dumnezeu şi sufletul tău va fi liber de orice frică, incertitudine şi îndoială şi vei avea curajul să înfrunţi nedreptatea, să iubeşti pe aproapele tău şi chiar pe vrăjmaşul tău. Vei păşi în lumina lui Dumnezeu.

 Uneori poţi să-ţi vezi îngerul păzitor, nu ca o persoană, ci ca lumină, mai mult spirituală în partea dreaptă a capului tău, ceva deosebit faţă de lumina soarelui sau a unei lămpi. Este o lumină dulce care vine de sus şi-ţi pune în suflet o bucurie neînţeleasă. Atunci să înţelegi că îngerul tău păzitor este acolo, că încearcă să-ţi comunice ceva bun. Spune o rugăciune, curăţeşte-ţi inima şi mintea, amineşte-ţi că ai un prieten, cel mai credincios şi care nu te va părăsi niciodată, nici măcar în momentele tale de păcătuire. Adu-ţi aminte şi că un mesager al cerului te vizitează şi cântă-i: ”Vestesc cu glas mare, grija ta neîncetă pentru mine păcătosul, îngerul meu păzitor; căci, prin necazurile şi ispitirile care tulbură pacea sufletului meu în această lume frământată, tu te arăţi a fi grabnic ajutător şi mângâietor al meu.” (Condacul 6 din Acatistul Îngerului Păzitor)

Ingerul păzitor este de faţă în ultimele clipe ale vieţii noastre, el ne va lua sufletul şi ni-l va apăra de atacurile demonilor care vor spune că le aparţine lor din cauza multelor păcate săvârşite sau nespovedite. Îngerul le va răspunde însă că atâta vreme cât sufletul nu ne-a fost judecat şi condamnat, el aparţine lui Dumnezeu.

El ne va lua sufletul şi-l va duce în toate locurile pe unde am trăit şi ne va aminti tot ce am făcut bun sau rău în acele locuri. ”Iată, va spune el, aici te-ai rugat, dincolo ai ajutat un bolnav, aici ai dat ceva unui cerşetor, aici ai facut rău, aici te-ai mâniat, sau ai băut, sau te-ai lăcomit”, astfel că vom vedea toate faptele pe care le-am săvârşit în viaţa noastră. Conduşi de înger, vom vedea locurile de fericire ale sfinţilor şi apoi locurile de durere ale celor păcătoşi, pentru ca să înţelegem că Dumnezeu este drept, dar este şi bun, şi milostiv. Vom descoperi în această călătorie a sufletului sub conducerea îngerului nostru păzitor că şi noi am dat poate, unui sărac, «un fir de ceapă verde» şi îngerul va pleda pentru noi în faţa Judecătorului Suprem.

Şi dacă hotărîrea lui Dumneseu, din cauza multelor noastre păcate, va fi împotriva noastră, să nu uităm că îngerul nostru păzitor nu ne va părăsi, chiar dacă am ajuns în «iazul de smoală» şi că va căuta să menţină în noi nădejdea mântuirii din rău până la Judecata din Urmă când Dumnezeu, luând în seama căinţa noastră, va revărsa mila Lui peste noi şi vom fi mutaţi în Împărăţia Cerurilor, prin rugăciunea îngerului nostru păzitor. Amin.

Pr. Gheorghe Calciu 

http://carareauniversului.blogspot.com

Cotorul de varză! Un soi de ‘nosce te ipsum’, până la urmă…

Cu toată vâlvătaia specifică progresului, acest mare zid chinezesc cu scări prea puţin încăpătoare, mintea coboară uneori, căutându-şi liniştea. Să mergi contra curentului e o experienţă unică.

Trebuie să recunosc că mi-am găsit miezul. Sau cel puţin am fericita iluzie că mă îndrept către el… Am învăţat să gândesc cu sufletul. Ştiţi ce înseamnă asta? Libertate! Mi-au trebuit aproape 30 de ani ca să îmi reiau sinceritatea uşor obraznică, să mă predau naturaleţii, oricare ar fi ea… Îmi retrăiesc copilăria şi tinereţea cu maturitate. Multe cuvinte mi se par false, lipsite de esenţă. M-am săturat de ele, îmi fac silă. De aceea, am luat o pauză. Dacă spaţiul acesta virtual nu ar fi purtat numele ‘grosso modo’, aş fi pus lacătul pe uşă. Adică l-aş fi şters.

M-am săturat să văd ‘iubirea’ descrisă în fel şi chip ca şi cum ar fi o scoică. Ne uităm, o cântărim, o măsurăm, o colorăm. Dar nimeni nu are imboldul de a o deschide… Datul cu presupusul e o meserie veche. Vă rog, nu mai denumiţi iubirea! Dulcegăriile de azi nu mai sunt romantismele de altă dată. Invocându-le nu vom scăpa de vechi răni sau obsesii şi nici nu vom chema la noi o nouă dragoste gata să ne ridice pe un cal alb. Cuvintele goale aduc după sine iluzii deşarte şi o amânare a agoniei.

M-am săturat de inteligenţa creată cu orice chip! Orice spunem trebuie să sune bine şi să oferim reţete şi sfaturi pentru orice. Şi dacă la final scoatem şi câte o glumiţă cu aluzie e şi mai bine. Suntem victime ale propriei suficienţe. Orgoliul e cât varza. Cu cât mai mare cu atât avem ce pune mai mult pe masă. Uităm că fără miez frunzele ar fi demult moarte sau chiar nu ar fi existat. Ştiu că nu se poartă dar eu vreau să am un miez mai mare decât frunza.

Pe Dumnezeu îl iubesc mai mult ca oricând! Îmi vine să plâng de fericire când spun asta! Dacă am învăţa, cu paşi de copil, să ne gândim la El înainte să întreprindem orice lucru, Dumnezeu s-ar îndrepta către noi cu paşi de uriaş. Nici un aliat nu Îl depăşeşte pe Dumnezeu, uităm asta deseori. Egoul nostru nu are esenţă divină, de ce i ne închinăm atât?!

Nu ştiu când voi reveni… e sezonul verzei!